Oglinda Literara
Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publicare in aces forum si in revista Oglinda Literara
|
| Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publcare in revista Oglinda Literara, daca sunt insotite de o fotografie si un mic C.V. literar(maxim 10 randuri) a autorului |
| Forum | Subiecte | Mesaje | Ultimele mesaje |
|---|
| |  | Este de dorit sa folosim un limbaj decent, pentru a nu fi radiati din acest forum. Primim creatii literare:(eseu ,proza, poiezie) spre publicare in acest forum si in revista Oglinda Literara, daca sunt insotite de o fotografie a autorului si un mic C.V. literar minim 10 randuri. In numele libertati de exprimare autorii raspund in mod nemijlocit in fata legii de continutul textelor
Moderator: Moderatori
| 13 | 13 | Dostoievski
Sam Apr 02, 2011 3:35 pm
alina9  | | | |
A R M O N I I L E P I E T R E I
AUTOR GHEORGHE NEAGU
C e r u l plumburiu se prelinse peste c r ă p ă t u r a munţilor din a p r o p i e r e. Soarele şui, ameţit de pâcle se încăpăţâna să-şi aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu ştiai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ buiac şi flămând, cu râtul brăzdând prundişuri silicoase?
Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura prin coaja copacilor zburliţi. În luminişuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine şi-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia tăcerii, de urâciunea singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-şi mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Şi cât mi-aşi fi dorit o aripă. … Cu sângele buşind în timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleşuvită de vânturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind ca un cuţit în aer, tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu printre brusturi şi ferigi, cu ochi de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind răşina din scoarţa copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de aşteptări şi umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Şi pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici măcriş, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru şi rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă şi tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos şi-am adormit.
Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece şi mai rece…
Cartea a doua
ÎN AŞTEPTAREA PLOII
GHEORGHE NEAGU
M-am ridicat în capul oaselor. Am simţit cum omoplaţii îmi zvâcneau sub greutatea capului nehotărât: încotro să se îndrepte? Simţeam în cerul gurii miasmele de peste timpul în care stătusem lăţit, ca o plantă leneşă pe zgura pământului. Dinspre vârful gurii, cerându-şi parcă o nouă porţie de sucuri digestive de care mă săturasem să le apăr de atacul celor mai puţin norocoşi decât mine. Am făcut un pas, încă unul, şi am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor mele crăpate şi verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu şănţuleţe pline de viermişorii nocturni se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenuşa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-şi facă loc întotdeauna bacteriile diurne, mici, de câţiva centimetri, gata să-şi facă datoria, să-mi ronţăie celulele moarte, viermişori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta era în fond existenţa mea: echilibrul. Uneori mă trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puţin de un metru lungime? Cum mi-aş mai fi găsit echilibrul?
Mă bucuram de existenţa lor. Şi când oboseam căutând răspuns mă aşterneam iarăşi prin pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri necunoscute mie, răscolind-o . Ştiam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept paşii spre grota din spatele meu, unde dosisem proviziile şi de care nu mă puteam despărţi. Frigul din preajma peşterii îl suportam mai uşor de când perii sârmoşi îmi acopereau trupul cu o blană aspră, colţoasă, aidoma privirile mele când se lăsau cotropite de tristeţe. Numai atunci când insecte mari cât degetul meu se opreau prin blană în căutare de piele moartă,îmi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu ce-mi sufoca existenţa. Din când în când, gâdilătura lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi suport compania gânganiei ajunsă la piele.
Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele cât un arbust ar fi putut s-o strivească înainte de vreme şi să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindu-mi blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte.
Aşteptam mereu să se ghiftuiască, pentru ca să fie mai crocante când le striveam sub fălcile hirsute, învăţate mai mult cu lemn pietrificat şi sucuri digestive colectate în peştera vieţii mele.
Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea mare lucru. Acelaşi fum pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peşterii. O singură dată am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase în orbitele ochilor goliţi de substanţă, iar părul de pe tivga prinsă-n cleştele păsării căzuse de parcă ar fi putrezit. „Probabil că aşa se va întâmpla şi cu ţeasta mea când nu voi mai fi în stare să mi-o apăr”, mi-am zis cu tristeţe. Între timp, bacteriile diurne îmi uşuraseră tălpile, făcându-mă puţin mai vesel. Puteam păşi fără dureri şi fără teama de a stâlci viermişorii nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi uşura digestia cioturilor arse pe care le ingerăm la rândul meu strivite de gura flămândă.
Le adunam cu unghiile de prin crăpături. Erau lucioase, cu pântecul bombat de câţi viermişori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam de-a valma, fără să le mestec, sperând să alunece vii şi nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână, în afară de mineralele ce hălăduiau la tot pasul prin preajmă.
La intrarea în peşteră, dinţii rămaşi din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus, străluceau alb, nefiresc în cenuşiul tern prin care-mi purtam paşii. Când am început să-mi ornez intrarea înfingând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat seama că aş fi putut atrage atenţia altora, asupra sălaşului meu . Abia după ce mi-am dat seama că semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stâncos de la intrare şi le-am grămădit cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi erau uneori de folos în apărare.
De multe ori, cu câte un bolovan bine ţintit, sau câte un molar aruncat cu iscusinţă-mi orbeam atacatorii, putând să-l atac la rându-mi şi mai bine şi să-l dobor. Hălcile proaspete din trupul lor erau binevenite în meniul sărăcit de negura timpului.
Iar când fecalele şi intestinele adunate în fundul peşterii fermentau permiţându-mi să culeg fermenţii voluminoşi şi gustoşi din masa gelatinoasă păstrată-ntre steiurile vulcanice dintre pereţi, festinul părea de-a dreptul împărătesc. Mă lungeam pe burtă şi nu mai luam seama la dansul erotic al insectelor ce se înmulţeau prin blana mea, culegând cu degetele ca nişte crăcane implacabile, miile de enzime lucioase şi dolofane ce se lipeau de cerul gurii creându-mi o stare de voluptate greu de definit. Din când în când îmi permiteam să mai perii blana de la subţiori şi să adaug ouăle insectelor dulci-acrişoare pe vârful limbii aspre. „Dacă nu le las să se înmulţească nu mai am parte de aşa ceva”, îmi spuneam mereu, oprindu-mă în faţa tentaţiei de a le stăpâni definitiv. Norocul meu că nu mai aveam nici miros şi nici nu prea ştiam ce era în fond mirosul. Nările îmi fuseseră de mult tăbăcite şi niciodată n-aş fi putut crede că în părul ce-mi sălăşuia pe faţă şi în interiorul lor ar fi putut percepe mirosurile din peştere unde-mi ţineau la fermentat resturile celor răpuşi, pe care nu le putusem consuma. Viermii graşi, ce-şi părăseau periodic groapa cu rezerve biologice, îi culegeam şi-i terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate din afara grotei. Eram de-atâta vreme în stare de veghe, că obosisem. Nu mă mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau să-i prind înainte de evadare. Îmi era din ce în ce mai greu să-mi port cei câţiva metri de trup matusalemic, de-a lungul şi de-a latul teritoriului ce-mi aparţinea de când mă ştiam şi pe care-l marcasem cu bolovani uriaşi, ca un zid înalt, riscam. Forţei de care dispuneam nu i se putea opune nici un zid. De aceea lucrurile se tranşau între noi, direct. Dacă nu mi-aş fi respectat teritoriul şi aş fi intrat în vreo împrejurime străină aş fi fost considerat duşman şi întâmpinat ca atare. Dacă puterile mi-ar fi slăbit, orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul şi bineînţeles noul apărător al teritoriului cucerit.
Faptul că ne înmulţeam şi că teritoriile prielnice nu se găseau, dădeau naştere la conflicte. Numai înţepenirea într-o lumină veşnică a Pământului salvase teritoriul meu de la încăierări permanente. Din când în când, în vremuri de care aproape uitasem, întâlnisem hălăduind prin pustie, câte o femelă, la fel de uriaşă ca mine, dar prostită de sarcinile permanente în care se aflau, care se lăsa prinsă în braţele mele, ştiind dinainte că va fi abandonată. Diforme şi uzate, îşi abandonau fătul sub vipia pustiului, îndreptându-se spre altă parte după hrană, eterna plată pentru amorurile deslănţuite haotic într-o indiferenţă general-acceptată.
Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar, ce păreau să-şi găsească sfârşitul doar atunci când avea să cadă prima ploaie. Era ca un basm, care ne înspăimânta şi de care nu scăpm nici atunci când întâlneam câte un fetus deshidratat care nici măcar nu-şi osificase pe deplin cartilajele trupului şi nici atunci când eram într-o stare de mulţumire digestivă deplină. Ştiam că ploaia ne va ucide. Ştiam că ploaia ne va curăţa mediul pe care ni-l formasem şi că noi înşine vom pieri, odată cu viermii care ne dădeau hrană şi care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odată cu ploile.
C R U C E A L U I A N D R E I
GHEORGHE NEAGU
Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n josul străzii, zgârâind asfaltul. Scrâşnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea picioarele, oprindu-se doar în faţa unei căni de apă sau a unei bucăţi de pâine, întinse cu milostenie şi teamă de comercianţi ce-şi aveau ferestrele caldarâmului troturarelor.
Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâşnetul crucii târâte cu multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor veniţi să-şi arate virtuţile-n parăzi.
Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se iţea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculţe, băşicate de fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră uşoare supuraţii între ele.
„Trece nebunul …” murmurau părinţii copiilor ţinuţi în braţe, de-o parte şi de alta a străzii.
„Trece nebunul…” murmurau şi vânzătorii de pe ambele trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe asfalt.
„Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai era ceva de compromis.
Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul.
Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării copiilor întorşi de la slujbele pline de pildele rabinului.
Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se amână aşa cum se amânau mai toate judecăţile prin acele locuri. Ortodocşii nu se implicară.Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le crucificaţi. I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei îşi purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune?
Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraş de izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de marmură. Aşa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creştin… Că doar e creştin, nu-i aşa?” zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-şi dea singur dreptate.
Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viaţa tuturor.
Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci…
Singura certitudine era mersul crucii prin centrul oraşului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii şi până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către purtătorul de cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite.
„Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la năduf unul dintre creştinii sasistiţi de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Şi tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanţi, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în faţa ochilor!” Aceeaşi muţenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-şi binefăcătorii. Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale. Umerii i se ascuţiră. Zdrenţele albite de vipia tot mai îndârjită îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit şi mai stors de putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii. Ameţit de foame şi de sete. Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asem
Moderator: Moderatori
| 42 | 70 | Poesii la minut....
Mier Apr 08, 2015 10:12 pm
Miulescu Ioana Bianca | | AnodinaSar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă m-ar fi lovit fulgerător. Titir poate fi şi pentru mine omul acelor mlaştini, care stă cocoţat pe patul moale şi cu ochii stinşi de somn.Anodino ` Şi ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să nu-i mai spun c-o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s-o mai spun şi Ei.Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n-avea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu ochii aţintiţi prin geamul şurei ţărăneşti, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în ochii numelui Ei, care-am uitat cum o cheamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea aşişderea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea şi eu voiam să geamă, şi când mă auzisem gemând, spunându-i şi ei te iubesc .Şi s-a putut. Şi mai apoi, când ea mă rugă să-i fac sfârlează copilului său şi când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, şi apoi să-i întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , şi când ea mi-l arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecetluidu-mi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopţii. Şi apoi, când sălbatic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rându-i buzele. Şi când gemea de durerea sacrificiului şi când îi spuneam mirat şi nervos te iubesc . Şi mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în faţa altarului, pentru ca în sfârşit să dispar `Sau poate că l-am spus în toate limbile pământului, sau poate pentru că l-am spus când trebuia întărită regula şi când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să-i spun te iubesc ? Pentru ce? Şi apoi ştiu bine că nu-mi place să aud, că m-am săturat de vorbe şi că sunt iritat, când îmi spui şi-mi recunoşti meritele pentru care te-ai lăsat convinsă să te iubesc.Sunt dificil? Te cred şi eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi să-mi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că eşti aşa cum eşti Tu şi nu alta.Şi tot din lumea amintirilor mele mă mai surprind că-mi plăcea să vorbesc şi să mă asculte lumea aceea, ca o mulţime îndobitocită de vorbe şi că acum aş vrea să vă adun pe toate în tine şi să vorbesc, pentru că toate aveţi acelaşi temei şi totuşi alte şi alte forme şi pentru că pe toate le vreau în tine. Anodină?! E poate pentru alţii, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăşi ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu.Şi când istovit mă reaşez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprijinit într-o undiţă şi nu prinde nimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc şi nu prind nimic. S-au poate îmi ceri să-ţi spun aceste vorbe, doar aşa pentru ca tu să fii mulţumită, când nimeni nu doreşte de fapt să spună decât într-un târziu, după ultimul geamăt, când îţi trebuie apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranţele toate şi mă laşi cu un pol şi un pateu de ficat pentru două săptămâni, ştiind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre şi negru de negre, ale Mercedes-urilor, când chiar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil şirag — oprindu-mă la intersecţia plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată n-aleg.Anodin. Când plec şi mă strigi să-mi spui că am uitat noaptea trecută să-ţi spun te iubesc şi eu ştiam că n-am spus-o de sete sau de plăcere sau de foame. Şi când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu şi Gălbinaşi oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cailor apă sărată ca lacrima pământului. Şi parcă tot nisipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindu-mă, în timp ce dinţii îmi crăţăneau pâinea plină cu acelaşi nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate şi unghiile negre. Şi ştiam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea care-mi spuneau Ce bine arăţi, domnule! , căci eram bronzat, doreau şi ele acelaşi te iubesc , dar nu de la mine şi mie-mi era silă să le-o spun.Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătându-mi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare şi de dorinţă, care vroia şi tot nu de la mine, acelaşi te iubesc . Anodin?!Anodin, când tocmai plecam spre şcoală şi mi se părea că mi-am uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau eventual mama, că abia în armată voi fi om şi că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de aşa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun şi-mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură şi târâşuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea şi-mi spunea lucrul acesta, dar bani nu mi-a dat decât o singură, dată când i-am spus c-o voi lua de soţie.Anodin. Când TU nu mi-ai dat niciodată. Şi nici telefon nu vrei să-mi dai pentru că te costă şi nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrânului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în Bucureşti şi nu poţi să repeţi jocul pentru faptul că pur şi simplu nu te-ai culcat cu şoferul unui ministru sau pentru că rudele tale încă n-au venit să-ţi pună o pilă.Şi-atunci să-ţi spun te iubesc . Pentru ce? Aşa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiţi?Nu eu am făcut cărări pentru furnici şi nici nu mă născusem când voi eraţi. Aţi ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Şi-atunci pentru ce să-ţi spun te iubesc ?! Pentru ce?Eram copil, când tata mi aducea carne şi peşte proaspăt, acolo, într-o comună uitată-n Moldova. Şi erau bune.Anodin. Şi tu vrei să-ţi spun că te iubesc. Nu-ţi ajunge că te cuprind în braţele mele şi te ocrotesc cu trupul meu şi că fără să vreau mă topesc de beţie. Oare nu e deajuns? Şi Titir îşi va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undiţe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur şi simplu apele sunt poluate. Dar ei ştiu şi nu cred că i-ar deranja dacă le-aş striga dintr-o căruţă plină cu peşte, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiţă şi din nou ar vota fără să ceară nimic sau `Iar Titir?!De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde ştii tu? Are undiţe, are`Stă şi aşteaptă `, ştiind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, şi ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, n-aş cere să-mi spună te iubesc , le-aş crede pe cuvânt. Pe toate le-am crezut şi pe Ana şi pe Rodica şi pe Tatiana şi pe Tania, Bertha şi pe Jeane şi pe ` ajunge, ştiu! Şi tocmai de aceea n-am să pot spune încă odată Te iubesc !Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau muşchiul verde al pădurii cu frunza veştedă, căzută, şi cu cerul albastru sau înrourat de lacrima ochilor tăi scăldaţi de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu ştiu precis, cuvertura verde, dată moştenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.Anodin. E dreptul lor să-şi spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iubesc! . Eu nu am nevoie de aşa ceva!Îmi spui că am pieptul păros, dar nu ştii că am coastele rupte aşa de tare, încât de doi ani se străduiesc să-l găsească pe făptaş, şi n-au dat de el, aşa că nu mă mai strânge în braţe aşa de tare!Îţi aduci aminte când ţi-am adus flori în gară? Cred că eram stupid. Tu nu ştiai că eu, cu cinci garoafe trăiam două zile. Acuma ştii, dar îţi place camera mea cu cinci sute de lei şi nu-ţi place că nu am acces şi la baie. Mie nu numai că nu-mi place, dar mi-e şi frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. N-ai unde pleca. Să-ţi spună te iubesc , un oarecare care-ţi aduce seara parale şi tu să-i spui că eşti fericită?De-aceea Titir stă cu un milion de copii să prindă peşte şi iarăşi votează. Nu-mi stoarce coşii, ştii că nu-mi place! A, nu! Nu pentru că mă doare şi că n-aş fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Foloseşte cuiva? Despre femei şi dragoste, despre coşi şi durere. Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Şi mlaştina din faţa lui va fi şi-n faţa mea, iar atunci când te vei culca pe florile pajiştei mele, ai să te uzi de-a lungul spinării şi n-are să-ţi placă.Titir ştie ce face când şi-a luat scaun de-acasă. Am să-mi iau şi eu, poate un balansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Şi undiţa. Da, undiţă să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Şi totuşi vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar şi-o undiţă, Anodin...Bucureşti, 1995OUL BICEFALBuldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic, scoţând un fum gros pe ţeava teşită. Enervat, buldozeristul îşi încleştă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă peste lama buldozerului într-un nor de găinaţ uscat, puf şi pene amestecate cu paie.— Opreşte, strigă Cosmin agitându-şi braţele. Mirat, buldo-ze ristul reduse motoarele, oprindu-şi avântul.— Sunt pui şi ouă, zise Cosmin apropiindu-se de grămada de sfărâmături.Buldozeristul nu spuse nimic. Îşi scoase capul prin geam privindu-şi cu ciudă victima.Printre scândurile desfăcute o aripă cu tiulee, vibra. Într-un colţ al mormanului, o dâră gălbuie se prelingea pe sub găinaţul pulverizat, lipind penele într-un cocoloş disgraţios.Cu faţa marcată de silă şi de milă, Cosmin ridica unul după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu fiecare bucăţică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiţi încă de pene, fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn şi carton asfaltat. Din ouăle care încă nu ieşiseră puii, gălbenuşurile se scurseră într-un amestec de coji sfărâmate şi materiale strivite.— Hei omule, mă mai ţii mult?! spuse buldozeristul nerăbdător să-şi termine treaba.— Aşteaptă. Doar nu vrei să treci pestă făpturile astea nevinovate.— Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug, nu se lăsă buldozeristul.Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre dărâmături extrăgând cu grijă bucăţi de lemn. Într-un unghi format ca prin minune de scândurile prăbuşite, stătea un pui cu aripile cuprinse de un tremurat uşor. Mâna lui Cosmin se înfioră la atingerea trupului minuscul şi fierbinte. Cu infinite precauţii îl scoase şi-l duse în mâinile făcute căuş, la gură. Cu buzele ţuguiate suflă peste tuleiele alburii.Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăţi ce-ar mai fi putut fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit.Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauţii, Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i spună; oul bicefal.Buldozeristul îşi pierduse răbdarea. Trase de portiera metalică a cabinei, ambală motorul şi spuse:— Crezi că pentru ouăle tale pot să aştept o lună? Dă-te la o parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de sfărâmături. Cosmin se feri cu oul într-o mână, înşfăcând în cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinţi şi-şi înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul.Zgribulindu-se la auzul trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaş la distrugere. Ajunse în faţa uşii biroului său, căznindu-se cu clanţa uşii, fără a-şi slobozi mâinile ocupate.Intră, punând pe birou şi puiul zgribulit şi oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor. — Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca scuză menită să lămurească şi să liniştească.Ceilalţi nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigaţi că încerca să găsească o explicaţie. Cosmin îşi scoase fularul de la gât şi-l petrecu în jurul puiului zgribulit.Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul plin cu hârţoage. Puiul îşi petrecuse o pieliţă albicioasă peste ochii tremurători, picotind de oboseală şi de frig. Trupul i se înclina tot mai mult pe o parte.Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee înşelătoare. Porumbeii îşi depuseseră ouăle într-o vreme în care nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă.— Ia-ţi mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi. Ďntr-adevăr, puiul murise.Ceea ce păruse a fi o înfiorare a trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârşitului. Cosmin îl înveli într-o coală de hârtie, îşi apucă servieta diplomat în cealaltă mână şi ieşi fără un cuvânt.Gestul salvator se dovedise zadarnic. Aruncă la pubelă corpul neânsufleţit c-o strângere de inimă. Se îndreptă năucit spre staţia de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie. O ploaie rece-şi începuse colinda, golind străzile.Venit pe neaşteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoţit de o lumină roşie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie.Primul tunet al primăverii? Nici nu avu timp să-şi contureze gândul când alt zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit şi scrâşnet de tramvai, îl copleşi.Treceau staţii după staţii. Nimeni nu urca, nimeni nu cobora.Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul înegrit de vreme şi de nepăsare. Deodată îşi dădu seama că trecuse de staţia la care cobora de obicei. Trecea acum locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborâ la nimereală la prima staţie, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile nedumerite ale vatmanului somnolent şi indiferent. Se grăbi să traverseze, încercând să se adăpostească sub streşina unui balcon ruginit, de deasupra unei uşi scorojite. Ploaia părea să nu se oprească, iar vântul ştergea cu rafale umede pereţii sub care s-ar fi putut afla vreun adăpost. Ştergându-şi faţa cu mâneca hainei, împinse uşa cu spatele zgribulit de frig şi de umezeală. Se deschise cu un scârţâit lugubru, spre un coridor întunecat şi lung.— Apropie-te şi închide uşa! Este curent, se auzi o voce de undeva de la capătul coridorului.Cosmin împinse uşa, rămânând pentru câteva clipe nemişcat. Întunericul era atât de profund şi liniştea atât de perfectă încât nu cuteza să respire. Rămase aşa o bună bucată de vreme, încercând să-şi obişnuiască privirile cu întunericul.— Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-şi îndemnul prin întunericul lipicios şi compact.Deodată, Cosmin îşi sesiză vârfurile pantofilor. O lumină iradia din pardoseala coridorului, desluşind calea ce-o avea de străbătut. Şovăind, îşi mişcă picioarele, scrutând cu încordare fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoţindu-i mersul şovăielnic, dându-i curaj.Deodată, într-o latură a coridorului, o uşă întredeschisă dezvălui un şir de trepte luminate de feştila unei candele.— Hai îndrăzneşte! îl îndemnă vocea stranie.Cosmin îşi îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo. Inexplicabilă, continua să-l însoţească.Pas cu pas urcă treptele roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticamerăla capătul scării ciudate. Aşezată în faţa unei mese din răchită împletită, o femeie stătea cufundată în penumbră şi în norul de fum pe care îl scotea luleaua uriaşă, fumegândă.— Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din faţa ei.Cosmin o privi cu uimire şi se aşeză în tăcere, vizavi de masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită.— Mulţumesc, zise el.— Scoate oul din servietă, îi spuse femeia.Uimit, Cosmin îşi apucă diplomatul şi-l strânse la piept. Nu-şi putu ascunde uimirea:— Dar de unde ştiţi? bâigui uimit.Ea izbucni într-un râs hârşâit, sufocat imediat de o tuse lugubră. Cosmin îşi privi servieta. Lumina ciudată părea să izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată. Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea curgerii luminiscente.—
| 4 | 4 | Mai multe zile, ...
Sam Feb 21, 2015 9:39 pm
Miulescu Ioana Bianca |
 | Cine este conectat? |  | Membrii nostri au postat un numar de 87 mesaje
Avem 134 membri înregistrați
Cel mai nou utilizator înregistrat este: AncaTache | În total sunt 1 utilizatori conectați: 0 Înregistrați, 0 Invizibil și 1 Vizitator
Recordul de utilizatori conectați a fost de 27, Joi Apr 15, 2010 5:10 am
Utilizatori înregistrați: Nici unul
| | Legenda : [Administrator ] [ Moderator ] |
 | Mesaje noi | | | Nu sunt mesaje noi | |  | Forum Blocat |
| |
|
